"Pentru că Don Carlos-ul lui Hausvater surprinde prin modernitatea sa, prin pulsul său accelerat, frenetic, printr-o combinaţie de elemente – de la scenografie la muzică, mişcare, interpretare – care edifică un adevărat show, structurat pe paliere semantice multiple, păstrând intriga dramei, dar recodificând-o într-o grilă modernă. Conflictul schillerian este ferit astfel de emfaza romantică. [...] Conflictul este potenţat excelent de splendida muzică a lui Ilie Stepan, cu ritmuri de rock ce dau spectacolului atmosfera unui concert muzical, fără să dilueze calitatea dramatică. Aceeaşi concepţie pliată perfect pe hermeneutica regizorală o au şi costumele Stelei Verebceanu, fie că vorbim de haine casual, negre, de ţinuta fantezist-decrepită a Marelui Inchizitor sau de costumul Cântăreţei, care o transformă pe aceasta într-un soi de prezicătoare-homeless. Nu mai puţin, coregrafia Mălinei Andrei, care impune actorilor un adevărat tur de forţă fizic, cu ample salturi pe gardurile şi platformele decorului, cu  propieridepărtări uneori foarte senzuale, alteori cu totul belicoase, contribuie şi ea la edificarea atmosferei speciale a spectacolului, în care tensiunea este mereu la cea mai înaltă cotă. Don Carlos are un singur tempo, foarte alert, foarte susţinut, oarecum  comprimat, ca sub presiune, cu schimbări de scene aproape insesizabile, cu o "figuraţie" atent compusă – personajele sunt mereu prezente pe scenă, nu doar în chip de actanţi, ci şi de asistenţi, asta asigurând dinamica vizuală a fiecărei secvenţe. [...] Don Carlos e gândit ca un spectacol de echipă, în care implicarea fiecărui interpret e importantă pentru configurarea atmosferei tensionale şi menţinerea temperaturii de joc. Or, din acest punct de vedere, toţi actorii şi-au dovedit dedicarea, atât la nivelul partiturii dramatice propriu-zise cât şi la cel al performanţei fizice. [...] Don Carlos e un spectacol de poezie dramatică, foarte schillerian în fibra sa textuală, de acrobaţie performativă, în codul dinamic al esteticii teatrale contemporane, de muzică, ce prelungeşte semantica scenică spre o zonă de receptare emoţional-intimă."

Claudiu Groza, în: Tribuna

"Atitudinea adoptată de Alexander Hausvater faţă de partitura clasică (mă rog, romantică) e şi de astă dată apăsat iconoclastă. Regizorul a alcătuit un scenariu propriu compus dintr-un mimimum de replici socotite suficiente pentru a schiţa intriga şi a rezuma conflictul. Care e în opinia lui unul triplu. Mai întâi e vorba despre un conflict de ordin social şi politic. Filip este un rege rău şi sângeros, dispus să semneze la repezeală şi cu nemiluita nenumărate condamnări la moarte şi la închisoare, drept pentru care poporul obidit îşi pune toate speranţele în fiul acestuia, Don Carlos, a cărui răzmeriţă e gata să o sprijine cu entuziasm şi spirit de sacrificiu. În al doilea rând e vorba despre un conflict între generaţii  fiindcă, declară Hausvater în caietul de sală: "generaţia tânără a zilelor noastre vrea să fie cuminte şi să nu iasă din tiparele părinţilor, e prea liniştită… asta trebuie schimbat pentru că altfel nu există progres". În spectacolul timişorean mai apare un al treilea conflict, poate cel mai proeminent relevat: acela dintre doi bărbaţi, regele Filip, încă tânăr, viril, încântat de performanţele sale amoroase şi sexuale, autoadmirându-şi trupul pe care îl dezgoleşte ori de cîte ori are ocazia şi  fiul lui, Don Carlos, playboy & revoluţionar & terorist & prieten & muzician. Aşa încât montarea e clădită pe raporturile multiplu antagonice dintre cele două personaje, cu devotament şi implicare, cu energie şi suflu dramatic aduse în scenă de actorii Georg Peetz şi Wolf E. Rahlfs. [...] Don Carlos pe scena Teatrului German de Stat din Timişoara e ceea ce se cheamă un spectacol impur. Sintagma nu are însă, în cazul de faţă, nimic peiorativ, ci doar subliniază conjucţia cu contemporaneitatea a montării, contemporaneităţii noastre cea de toate zilele fiindu-i specifice impuritatea şi sincretismul."

Mircea Morariu, în: Teatrul azi