„E meritul regizorului Radu-Alexandru Nica de a fi descoperit soluţiile ordonatoare. De a fi evaluat corect labirinturile sufleteşti ale personajelor, faptul că ele nu le îngăduie protagonişitlor nicio şansă de evadare, că felul lor de a fi a devenit plin de hăţişuri şi de capcane, de subterane şi de turnùri  devoratoare. Tânărul director de scenă lasă pentru moment de-o parte scrierile din zona expresionistă şi din descendenţa acestei de care s-a dovedit până acum puternic ataşat şi se apropie de un text ce ilustrează formele noi, surprinzătoare, şocante chiar ale realismului. O face cu ştiinţa detaliului, cu artă, cu rafinament. 
Fiecare dintre cei şase actori – Ioana Iacob (Anna), Rareş Hontzu (Manfred), Daniela Török (Franziska), Radu Vulpe (Albert), Olga Török (Lina) şi Horia Săvescu (Thomas)- elaborează personaje de o remarcabilă mobilitate şi forţă. Bestia ce se ascunde în spatele măştii (Ioana iacob), îngrijorarea tardivă şi vinovăţia tragic asumată (Rareş Hontzu), fericirea personală căutată în dispreţul fericirii semenilor şi al consecinţelor greu previzibile ale unei asemenea atitudini (Daniela Török), indiferenţa costisitoare a bărbatului mândru de virilitatea lui (Radu Vulpe), inocenţa înşelată (Olga Török), stranietatea maladivă scump decontată (Horia Săvescu, într-un rol parcă anume scris pentru el) sunt jucate sigur, precis, într-un amestec perfect dozat de duritate şi fragilitate.”

Mircea Morariu, în Teatrul azi

„Montarea sa nu trenează nici o secundă, iar ritmul e cu adevărat ameţitor. Iureşul de pe scenă halucinează spectatorii, absorbindu-i înăuntru printr-o veritabilă forţă centripetă. Scenele se încrucişează rapid, discuţiile între personajele actuale, pline de autocontrol şi de răceală, cultivă un aer glacial. O derapare (de fapt nu una, ci zeci!) pe pante de bikeri sau căderea literalmente din picioare a actorilor, ca loviţi de trăsnet, in vertijuri energetice specifice epocii, delimitează scenele şi planurile. [...] În cei câţiva metri ai scenei, cu spectatorii aşezaţi pe două laturi, Dragoş Buhagiar reuşeşte să deseneze cel puţin cinci spaţii diferite: casele celor două familii, cabinetul medical, parcarea, grădina şi pădurea. Cu obiecte hibride ca manechinul aşezat pe o sferă, cu biciclete suspendate, cu o masă de ginecologie devenită baie pe nesimţite şi cu un perete prin care scena se termină ca într-o presimţire de interior, spaţiul e mai degrabă unul conceptual sau progresiv, căci fiecare scenă se petrece în alt loc înghesuit, circumscris de fiecare dintre elementele amintite. [...] Doar că în plasa această dramatică de vodevil sau telenovelă, regizorul Radu Alexandru Nica găseşte nuanţa justă ca să facă relaţiile credibile. Contează ce se întâmplă între doi oameni, mai cu seamă că problemele personajelor nu sunt rezolvabile. Curat cehovian! [...] Încrucişare de corpuri fără noimă într-o viermuială de vieţi care, aţi ghicit, oferă exact tabloul existenţei noastre de azi, într-un spectacol care merită văzut. Măcar şi pentru faptul că nu pierde nici o clipă atenţia spectatorilor.” 

Cristina Rusiecki, în: Cultura