Fiecare persoană este unică şi, totuşi, la fel ca oricare
altă persoană. Înfăţişarea noastră vizibilă, exterioară este, fireşte, diferită
de a oricui altcuiva – până aici, totul e clar –, dar există în acelaşi timp,
înăuntrul fiecăruia dintre noi, ceva care aparţine numai şi numai acelei
persoane, ceva care este doar acea
persoană anume. Putem numi acest ceva spirit; sau suflet. Sau putem decide să
nu-l definim prin cuvinte şi să-l lăsăm să existe în linişte.
Dar, deşi suntem diferiţi unul de celălalt, totodată
suntem şi la fel. Oamenii din orice parte a lumii sunt fundamental asemănători,
indiferent de limba pe care o vorbim, indiferent ce culoare de piele sau ce
culoare de păr avem.
Asta poate fi oarecum paradoxal: faptul că suntem total
asemănători şi, în acelaşi timp, complet diferiţi. Poate că fiinţa umană este
în mod intrinsec paradoxală, unind în sine trupul şi sufletul – noi reunim cea
mai pământească şi mai tangibilă existenţă cu ceva ce transcende aceste limite
materiale, terestre.
Arta, arta bună, reuşeşte, în felul ei minunat, să
combine unicitatea absolută cu universalul. Ea ne face să înţelegem că ceea ce
este diferit – ceea ce e străin, am putea spune – este universal. Astfel, arta
spulberă graniţele dintre limbi, regiuni geografice, ţări. Ea concentrează nu
doar calităţile individuale ale fiecăruia, ci şi, în alt sens, caracteristicile
individuale ale fiecărui grup de oameni, de pildă ale fiecărei naţiuni.
Şi face asta nu nivelând diferenţele şi reducându-le la
un numitor comun, ci, dimpotrivă, arătându-ne ceea ce este diferit de noi, ceea
ce e străin sau altfel. Orice artă bună conţine exact asta: ceva străin, ceva
ce nu putem înţelege pe de-a-ntregul, dar pe care totuşi, într-un fel, îl
înţelegem. Conţine un mister, ca să zic aşa. Ceva ce ne fascinează şi ne
împinge dincolo de propriile noastre limite – şi, făcând asta, creează
transcendenţa pe care orice artă o conţine şi către care, totodată, ne conduce.
Nu cunosc un mod mai bun de a aduce laolaltă contrariile.
Este exact inversul a ceea ce fac conflictele violente pe care le vedem prea
adesea în lume şi care stimulează tentaţia distructivă de a anihila orice este
străin, orice este unic şi diferit, folosind deseori cele mai monstruoase
invenţii pe care ni le-a pus la dispoziţie tehnologia. E terorism în lume. E
război. Pentru că oamenii au şi o latură animalică, guvernată de instinctul de
a-l percepe pe celălalt, pe străin, nu ca pe un mister fascinant, ci ca pe o
ameninţare la adresa propriei existenţe.
În felul acesta unicitatea – diferenţele pe care le putem
vedea cu toţii – dispare, lăsând în urma ei o uniformitate în care orice este
diferit devine o ameninţare ce trebuie eradicată. Ceea ce este văzut din afară
ca o diferenţă, de pildă în privinţa religiilor sau a ideologiilor politice,
devine ceva ce trebuie să fie înfrânt şi nimicit.
Războiul este o agresiune împotriva a ceea ce se află în
adâncul nostru, al tuturor, împotriva acelui ceva unic. Şi este totodată o
agresiune împotriva artei, împotriva a ceea ce se află în adâncul oricărei
arte.
Am vorbit aici despre artă în general, şi nu în mod
special despre teatru, dar asta pentru că, aşa cum am spus, orice artă bună, în
adâncurile ei, se ocupă de acelaşi lucru: ia ceea ce este absolut unic, absolut
specific şi îl face să devină universal. Uneşte particularul cu universalul
pentru a-l exprima într-un fel artistic: nu eliminându-i specificitatea, ci
reliefând această specificitate, lăsând ceea ce este străin şi nefamiliar să
strălucească din plin.
Războiul şi arta sunt opuse, pur şi simplu, la fel cum
sunt opuse războiul şi pacea. Arta este pace.
Versiunea în limba română: Alice Georgescu